Mobilitatea și suplețea – calități ale aparatului articular și musculo-ligamentar

Definiţii şi forme

Mişcările posedă caracteristici care le conferă eficienţă şi expresivitate, în mare măsură datorită mobilităţii şi supleţei . Mobilitatea este o calitate a articulaţiilor corpului, în timp ce supleţea este o caracteristică a aparatului musculo-ligamentar. Ambele sunt calităţi care se manifestă, împreună, în orice mişcare şi determină eficienţa acesteia.

Mobilitatea este o aptitudine fizică caracteristică mişcării, rezultată din mobilizarea capetelor articulare ale oaselor ce constituie o articulaţie. Mobilitatea se măsoară în grade, în funcţie de unghiurile descrise de segmentele implicate în mişcare.

Supleţea reprezintă o aptitudine fizică care permite realizarea unor mişcări cu amplitudini optime, în direcţii determinate de profilul tehnicii de execuţie. Supleţea este determinată de elasticitatea muşchilor, de gradul de tensiune al acestora (muşchi antagonişti). Ea condiţionează amplitudinea, cursivitatea şi expresivitatea mişcărilor.

Mobilitatea şi supleţea? sunt calităţi care constituie un sistem unitar, condiţionându-se reciproc. Sistemul mobilitate-supleţe contribuie, alături de coordonare, precizie, forţă, viteză şi rezistenţă, la efectuarea eficientă a procedeelor tehnice (calitatea mişcării).

Mobilitatea este de două feluri: activă şi pasivă.

Mobilitatea activă constă în efectuarea autocondusă a mişcărilor cu amplitudini maxime, urmate de revenirea sau de menţinerea segmentului în punctul maxim de întindere.

Mobilitatea pasivă se realizează într-o articulaţie cu ajutorul unei forţe externe, care poate fi dezvoltată de partener, de aparat sau de greutatea propriului corp. Acest tip de mobilitate permite efectuarea mişcărilor cu amplitudine mai mare decât în cazul mişcărilor autoconduse. Formele de mobilitate se regăsesc în execuţia procedeelor tehnice, în funcţie de forma şi de structura acestora.

Factori care influenţează mobilitatea şi supleţea

Mobilitatea şi supleţea sunt influenţate de factori centrali (de natură psihofiziologică), periferici (de natură biomecanică), de mediu, de vârstă şi de sex.

Factori centrali :starea de încordare (de ex­citaţie) sau de relaxare (de in­hibiţie) ce stă la baza nivelului general de activare; coordonarea între contracţie şi relaxare (integrarea muşchilor agonişti şi antagonişti) în mişcare; starea afectivă; inhibarea reacţiei reflexe de apă­rare, prin contracţia anta­goniştilor la acţiunea ago­niştilor; starea de oboseală, care reduce mobilitatea şi supleţea.

Factori periferici : tipul de articulaţie (mobilă, semimobilă sau fixă); capacitatea de întindere a muşchilor; elasticitatea capsulei articulare; acţiunea forţelor externe (de învingere sau de cedare); complexitatea deprinderii tehnice executate.

Factori de vârstă , mediu ți sex: mobilitatea şi supleţea cresc la temperaturi optime, de confort, şi se reduc la temperaturi scăzute; copiii au o mobilitate şi o supleţe mai mari decât persoanele adulte sau decât cele în vârstă; fetele au o mobilitate mai bună decât băieţii; ritmul celor 24 de ore influenţează diferit mobilitatea şi supleţea, dimineaţa fiind considerabil mai reduse decât în miezul zilei.

Metodica dezvoltării mobilităţii şi a supleţei

Obiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilităţii este de a favoriza efectuarea procedeelor tehnice din ramurile sportive sau dobândirea altor deprinderi de bază şi aplicative (amplitudine, cursivitate şi expresivitate). Mobilitatea condiţionează ca­litatea mişcării, fiind un factor important pe care se sprijină învăţarea şi perfecţionarea tehnicii de execuţie a deprinderilor motrice. În unele ramuri de sport, cum sunt gimnastica artistică, gimnastica ritmică sportivă, nataţia, patinajul artistic etc., mobilitatea determină în mod direct expresivitatea mişcărilor, prin amplitudinea efectuării acestora. Dezvoltarea exagerată a mobilităţii, peste limitele anatomice ale articulaţiilor, nu reprezintă un aspect pozitiv, deoarece implică laxitate articulară, dereglări funcţionale articulare, expunere la accidente etc.

Exerciţiile de mobilitate şi supleţe trebuie să fie precedate de o bună încălzire. Pentru dezvoltarea mobilităţii, se folosesc exerciţii de întindere activă şi pasivă. Exerciţiile care implică mişcări active se pot efectua simplu sau cu arcuire, la fel şi în cazul celor pasive. Se recomandă efectuarea unor mişcări de întindere legate (repetate), deoarece, de la o repetare la alta, urmele exerciţiilor se însumează şi mobilitatea creşte progresiv.

O metodă de mărire a supleţei musculare este cea cunoscută sub numele de stretching, care are ca principiu de bază acţiunea musculară în trei trepte: contracţia statică, relaxarea (relativ totală) şi întinderea lentă. Muşchiul sau grupa de muşchi asupra căreia se acţionează trebuie menţinută în poziţie de întindere între 10 şi 80 de secunde (după S. Solveborn, 1983) până se ajunge la o poziţie de uşor disconfort; această poziţie trebuie menţinută, întotdeauna, în mod pasiv. Acest exerciţiu, repetat de 3–4 ori, este foarte eficient, neimplicând nicio contraindicaţie articulară.

Aplicarea stretchingului trebuie făcută ţinând cont de următoarele indicaţii: întinderea muşchiului se realizează pe fond de relaxare şi, pe cât posibil, trebuie să se conştientizeze mişcarea („să se simtă întinderea”); poziţiile iniţiale trebuie să fie comode (relaxante); se recomandă ca exersarea să se facă individual; antrenamentul de stretching se efectuează de cel puţin trei ori pe săptămână, deşi ar fi indicat chiar zilnic; se consideră că eficienţa cea mai mare a stretchingului se obţine când este efectuat la sfârşitul procesului instructiv-educativ, în serii de 3 repetări la grupele musculare solicitate în lecţie (Solveborn, 1983); la începutul acţionării specifice, se recomandă câte o repetare pentru fiecare grupă de muşchi ce urmează a fi solicitată în mod direct; stretchingul se aplică întâi muşchilor agonişti şi apoi antagonişti; întinderea muşchilor trebuie să se facă după un program zilnic individualizat (B. Anderson, 1983); în poziţia de întindere maximă nu se vor efectua arcuiri.

Pentru dezvoltarea mobilităţii se recomandă respectarea următoarelor cerinţe şi indicaţii metodice: exerciţiile pentru dezvoltarea mobilităţii vor fi selecţionate în funcţie de cerinţele fiecărei ramuri de sport sau deprinderi motrice de bază şi aplicative, precum şi de nivelul de pregătire al se va căuta efectuarea exerciţiilor speciale pentru mobilitate, dar şi a celor de tehnică cu amplitudine maximă; paralel cu exerciţiile de mobilitate, se recomandă şi folosirea exerciţiilor de forţă; înainte de efectuarea exerciţiilor de mobilitate, se impune o bună încălzire a aparatului locomotor (până la apariţia transpiraţiei) şi, în special, a articulaţiilor asupra cărora se va acţiona în lecţia respectivă; exerciţiile de mobilitate se efectuează în prima parte a lecţiei, la încălzire (stretching) sau între exerciţiile de forţă sau rezistenţă, iar ca temă de lecţie, se recomandă să fie executate după încălzire sau după realizarea temelor şi a obiectivelor lecţiei; este indicat să se evite lucrul pentru dezvoltarea mobilităţii când organismul este obosit, după eforturi de forţă sau rezistenţă, deoarece exerciţiile nu mai au eficienţa dorită; asupra mobilităţii trebuie să se acţioneze zilnic (1–2 ore/zi), în condiţii de temperatură aflată în limitele de confort, cunoscut fiind că aceasta se pierde foarte repede; mobilitatea se dezvoltă relativ uşor până la vârsta de 15 ani, fapt care impune acţionarea sistematică în decursul acestei vârste, continuându-se apoi pentru menţinerea acesteia.

executanţilor

Evaluarea mobilităţii şi a supleţei

Principalul instrument pentru măsurarea mobilităţii este goniometrul, construit dintr-un raportor şi o riglă prinsă la mijlocul laturii drepte a acestuia. În lipsa acestui aparat, se poate folosi un raportor simplu, luând drept indicator segmentul corpului care se deplasează. Măsurarea mobilităţii se realizează începând din poziţia anatomică (poziţia naturală a segmentului) până în poziţia maximă în care ajunge segmentul. Mobilitatea coloanei vertebrale se măsoară în plan anterior, din poziţia stând sau din aşezat cu picioarele întinse. În poziţia stând cu picioarele întinse, se caută atingerea cu degetele mâinilor a vârfurilor degetelor membrelor inferioare sau depăşirea acestora. Se măsoară şi se notează cu + (plus) numărul de centimetri care depăşesc suprafaţa de sprijin, iar cu – (minus), distanţa de la vârful degetelor până la suprafaţa de sprijin.

Mobilitatea în plan anterior se poate măsura din poziţia aşezat cu picioarele întinse, împingându-se un cursor pe o riglă gradată, aşezată între părţile inferioare ale picioarelor. În plan posterior, mobilitatea se verifică prin poziţia pod, măsurându-se distanţa dintre mâini şi picioare. Mobilitatea prin răsucirea coloanei vertebrale (stânga – dreapta) se măsoară cu ajutorul unui cerc gradat, în centrul căruia stă executantul cu membrele superioare întinse înainte, după care efectuează răsucirea spre dreapta sau spre stânga; se citeşte mărimea răsucirii (în grade). Mobilitatea în articulaţiile coxo-femurale se verifică în plan anteroposterior sau în plan lateral, măsurându-se distanţa dintre pubis şi suprafaţa de sprijin.

Evaluare :

Defineşte mobilitatea şi supleţea. 

Enumeră factorii care determină mobilitatea şi supleţea, apoi precizează tipurile acestora.  Identifică probele pentru mobilitate şi supleţe aplicate în disciplina sportivă pe care o practici. 

Prezintă un complex format din patru exerciţii destinate dezvoltării mobilităţii şi a supleţei în disciplina sportivă pe care o practici.